ULTIMELE ARTICOLE

Despre unul din foarte puținii români cu adevărat semnificativi: Să nu uiți niciodată cine ești și ce valoare ai, Cornele!

Am reeditat, zilele acestea, un articol scris, cred, prin luna mai a anului 2020, așadar nu foarte de mult, despre unul dintre cei mai valoroși români ai ultimei sute de ani, fostul mare fotbalist, juristul și omul de cultură Cornel Dinu  – în FOTO, mai jos, alături de celebrul Eusebio, împotriva căruia a și jucat în meciurile România-Portugalia de la sfârșitul anilor 60.

Am revenit la acel material de anul trecut, modificând mult din el (nu totul, desigur) în contextul în care, periodic, tot felul de gândaci și gândăcei, musculițe și șoricei, găsesc de cuviință să îl ”atace” sau îl critice pe Cornel Dinu, cum spuneam, unul din cei mai valoroși români în viață.

Directorul tehnic al echipei Dinamo Bucuresti, Cornel Dinu i-a daruit fostului si celebrului international portughez Eusebio, o fotografie veche cu cei doi jucatori, dintr-un meci Romania – Portugalia.

Între multe alte boli, România suferă de o lipsă crasă de oameni. Nu mai sunt nici 20 de milioane, nici 17, nici 15 și nici măcar 10 sau 5. E posibil – dar nu e sigur – să mai fi rămas câteva sute de oameni în țara asta năpăstuită și fără destin. Iar dacă tot sunt așa de puțini, de ce să nu îi desființăm și pe ei?

”Scandalul”, în abordare revăzută și adăugită

S-a creat o adevărată tevatură după ce fostul mare fotbalist al României și al Lumii, Cornel Dinu, a spus, într-un cadru totalmente privat, la aniversarea zilei de naștere a lui Miodrag Belodedici, câteva vorbe mai puțin măgulitoare despre foști colegi (sau elevi) ai săi de la Dinamo, între care Țețe Moraru, Gigi Mulțescu sau Ioan Andone. Sigur, toți aceștia sunt oameni și fotbaliști onorabili, de mare valoare, îi stimăm sincer și îi apreciem pentru tot ce au făcut pe dreptunghiul magic de gazon.

Avem însă de-a face, aici, cu o situație cu totul specială.

Mai concret, a fost vorba de un filmuleț, ”aruncat” ca din întâmplare pe un cont fals de Facebook, apoi în mass-media, filmuleț în care cel mai valoros fotbalist român de pe Jalisco de Guadalajara (CM 1970), aflat la aniversarea de 56 de ani a lui Miodrag Belodedici, și-ar fi înjurat câțiva foști colegi. Probabil, cineva a filmat pe ascuns, cu telefonul mobil. Un gest de vierme cu pretenții umane. Cornel Dinu știe cine este persoana. Nu a făcut caz de faptul că știe. Nouă ne e silă să îi pomenim numele aici, unde am scris despre Pele, Tostao, Bobby Moore și alte nume de legendă, inclusiv ale românilor, inclusiv al lui Cornel Dinu. Materialul respectiv a apărut, atenție!, pe un cont fals de Facebook (spune ceva și asta), cont intitulat ”Sir Ilie Dumitrescu” și pe care adevăratul Ilie Dumitrescu l-a reclamat, deja, la Poliție.
Dar nici asta nu e problema. Problema e cu totul alta. Cornel Dinu a înjurat într-un cadru privat, la o șuetă și un pahar de vin între prieteni care pot și au dreptul să își spună tot felul de lucruri, pentru ca apoi să le uite și să fie la fel de apropiați. E un drept uman, de care ne prevalăm toți, doar că nu toți o recunoaștem.
Așadar, acele imagini nu ar fi trebuit să apară niciodată în presă. Nu că ar fi recomandate înjurăturile, nici vorbă.
Dar, ca în pilda din Biblie, câți dintre noi am putea să ridicăm piatra și să aruncăm cu ea, în Cornel Dinu sau în oricine altcineva, pe considerentul că, vezi Doamne, noi nu am fi înjurat sau păcătuit niciodată? Avem noi dreptul să judecăm? Hai să fim serioși! Dreptul de a înjura într-un cadru aparte, alături de vechi prieteni, iar apoi de a fi iertați sau de a ierta, îl are oricine. Oricând.
Așadar, am înjurat cu toții, și încă de multe ori, ba chiar – adesea – fără să fi băut 1-2 pahare de vin, absolut firești și omenești, mai ales la o aniversare! Am înjurat toți, pe tăcute sau în gura mare, la masă sau la volan, pe stradă sau acasă, ba uneori ne-am înjurat și soții sau soțiile pe care chiar îi/le iubim … Pentru ca imediat după aceea să știm că nu a fost nimic autentic și să ne cerem scuze sincere, acceptate sau nu.
Ne place să facem pe sfinții și să dăm lecții, cât mai multe și cât mai de sus, când, de fapt, nu suntem decât bieți muritori, supuși, la fiecare pas, greșelii. Nu dorim, aici, să îl apărăm sau, cu atât mai puțin, să îl ”iertăm” pe Cornel Dinu. Nici nu am avea căderea să o facem. Ca să iertăm pe cineva ar trebui să îi fim, cumva, superiori aceluia care este iertat, ceea ce nu este și nu poate fi cazul aici.
Foto: CORNEL DINU și PELE, în 1970, pe stadionul Jalisco de Guadalajara (Brazilia-România 3-2).
Credeți că foștii colegi înjurați de Dinu nu au înjurat, la rândul lor, niciodată? Dar nici măcar asta nu contează. Nu în așa ceva rezidă valoarea fotbaliștilor. I-am văzut de zeci de ori, poate de sute de ori, pe Messi, Ronaldo, Mbappe și pe mulți alții scuipând sau înjurând de mama focului, către adversari, coechipieri sau arbitri, se citea pe buzele lor, ca și în cazul a sute de fotbaliști români de top, la meciurile transmise cu atâtea amănunte și generoase prim-planuri de televiziunile autohtone. Sigur, de preferat și recomandabil ar fi să înjurăm cât mai puțin, spre deloc. Dar până la Perfecțiune ne mănâncă Realitatea. Și Viața.
Chiar în timp ce redactam aceste rânduri a apărut un material în Fanatik. Foarte bun, așa cum sunt mai toate în amintita prestigioasă publicație. Aflăm că s-a întâmplat lucrul cel mai firesc și natural cu putință. Mai exact, Cornel Dinu și-a cerut scuze tuturor, iar ele au fost acceptate imediat de foștii săi colegi. De fapt, acest mic incident nu ar fi trebuit să fie făcut public niciodată. El nu a însemnat altceva decât o banală ”problemă” internă a marii familii a fotbaliștilor, familie în care se întâmplă foarte des asemenea lucruri, rețineți, foarte des, fără a se face nici pe departe caz de ele. Fotbaliștii, își rezolvă singuri, între ei, bărbătește, astfel de ”probleme”. Exact așa cum, spre pildă, rugbyștii se bat ca pe front în timpul sau după meciurile lor de rugby, se bat cu pumni grei și adevărați, cu brațe uriașe, ca niște cazmale seculare, chiar sub ”ochii” camerelor de televiziune și ai tribunelor, după care totul se stinge imediat, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar acei bărbați puternici și greu încercați, rămân prieteni, cel mai adesea, pe viață… Sau cum se întâmplă în familiile juridice, civile, între soț și soție, frați și surori, cumnați și cumnate etc, etc care se ceartă de trei ori pe zi și se împacă, tot în aceeași zi, de zece ori!

Nu vă e clar cine e Cornel Dinu? Citiți aici!

Apropo. Cred că nu e încă foarte clar, pentru toată lumea, cine e Cornel Dinu. Pentru a ști așa ceva îți trebuie experiență, cultură și niscaiva logică. Nici nu vă imaginați cât de puțini, extrem de puțini români se pot mândri cu realizările carierei personale așa cum ar putea-o face Cornel Dinu. Și nici măcar nu o face. Pe scurt: la doar 21 de ani, când peste 99 la sută dintre tineri au caș, încă, la gură, el debuta în cea mai valoroasă echipă națională de fotbal pe care a avut-o vreodată România, o echipă care juca de la egal la egal cu primele 3-4 puteri ale lumii la ora aceea, adică Brazilia, Anglia, Germania și nu numai. Lucru care nu s-a mai repetat vreodată, nici măcar – să fim iertați – cu ”Generația de Aur”, pe care o iubim și o apreciem infinit, dar care a fost bătută de Elveția și Suedia (ambele, din păcate, mai nimeni în fotbal), în vreme ce naționala lui Cornel Dinu a fost bătută foarte, foarte greu, la limită și numai de Anglia (campioana mondială en-titre, cu 1-0) și de Brazilia lui Pele (campioană mondială la doar câteva zile după foarte dificilul 3-2 cu România)! Adică, vorba ‘ceea, despre ce discutăm aici?
Foto: Naționala ROMÂNIEI la GUADALAJARA, în vara de neuitat a lui 1970
Cornel Dinu, așadar, a mai jucat, la 20 de ani, meciul istoric de pe Wembley, din ianuarie 1969, când aproape exact aceeași echipă a Angliei care fusese încoronată campioană mondială, nota bene, pe același stadion, cu 2 ani și ceva în urmă, a făcut doar egal, 1-1, cu România.
Cornel Dinu a fost desemnat cel mai valoros jucător al României la Guadalajara, în meciurile cu Pele, Tostao, Jairzinho, Gerson, Rivelinho sau cu Banks, Bobby Charlton, Bobby Moore, Hurst, Hunt, Jackie Charlton ori cu cehul Andrej Kvasnak, vicecampion mondial la CM din Chile!
Mai mult. Cornel Dinu a adunat peste 450 de meciuri în Divizia A, toate numai la Dinamo, plus 75 de partide în Naționala României, timp de 13 ani, fiind singurul component al echipei legendare de la Guadalajara 1970, care se mai regăsea și în selecționata anului 1980! Mapa sa profesională (vorba lui Băsescu) e completată de 6 titluri de campion național, două cupe ale României, de trofeele din anii 1970, 1972 și 1974 când a fost desemnat fotbalistul nr.1 al României etc etc etc …
Ar trebui să mai punem la socoteală și absolvirea ”pe bune” a Facultății de Drept din cadrul Universității București (pe atunci nu existau ”particulare”, cu zeci de mii de absolvenți pe bandă rulantă, ca acum) sau zecile de cărți și miile de articole de sport, istorie ori cultură pe care le-a scris și le scrie în continuare. Și ar mai fi și lunga și prodigioasa carieră de antrenor, titlurile naționale cucerite (și) ca antrenor cu Dinamo, ori activitatea remarcabilă de secretar de stat și șef al sportului românesc, în cea mai complicată și mai grea perioadă de după decembrie 1989, când nimic nu era clar sau normal, dar totul se prăbușea lent.
În asemenea condiții, mi-aș permite, cunoscându-l personal, prețuindu-l cu adevărat și admirându-l de peste 50 de ani, să îi transmit, cu același profund respect dintotdeauna, doar 12 cuvinte:
NU AI DE CE SĂ TE SCUZI, VREODATĂ, ÎN FAȚA NIMĂNUI, CORNELE!
Iar dacă totuși ai făcut-o deja, cum am citit în Fanatik, e bine, e foarte bine și așa … chiar dacă știu că băieții aceia, oamenii aceia te-ar fi înțeles și iertat oricum, așa cum te-au mai iertat și altădată și cum i-ai mai iertat și tu pe ei, poate chiar de mai multe ori … pentru că asta e Viața, e familia voastră, a fotbaliștilor, în care nimeni nu are dreptul să intre, nici cu pantofiori din safire, dar nici cu bocancii plini de noroi, cu atât mai puțin de pe un cont fals de Facebook, cu filmări mizerabile, pe ascuns, de parcă ar fi asistat la cine știe ce situație de ”siguranță națională”!

Primul pas spre Mântuire este să (ne) recunoaștem

Și, în final, vorbele tale, Cornele, te citez:
Ne știm toți foarte bine! Poate au mai fost astfel de episoade, dar e prima oară când devin publice. Probabil că de aici impactul atât de mare”.
Nu mai contează acum, nu știu ce și cu cine ați vorbit. Eu cred că am lămurit lucrurile atât cât am putut cu toată lumea. Adevărul fiind unul singur ni l-am recunoscut și a rămas între noi, cei care-l înțelegem! Iar celui care a cerut scuze i le-am transmis prin viu grai
Și mai ales, tot de la tine:
Am vrea să fim îngeri, nu suntem, însă, decât oameni. Cu virtuți, dar și păcate
Primul pas spre Mântuire este să (ne) recunoaștem…
Și aș mai adăuga:
Ești unul din cei mai valoroși români ai ultimilor 100 de ani, Cornele! La nivelul tău, ai fi putut să te ”cerți”, cel mult, cu titani ai acestui popor, în genul lui Adrian Păunescu, Fănuș Neagu sau Ion Băieșu (fie iertați, totți trei!). Numai că era, efectiv, IMPOSIBIL, pentru că ei toți și alții asemenea lor te cunoșteau bine, te apreciau enorm, te respectau și te iubeau!
Dacă ar mai fi trăit, te-ai mai fi putut ”certa” cu Eugen Barbu, George Călinescu sau Nichita Stănescu, ceea ce, iarăși, ar fi fost imposibil, pentru că marile valori se recunosc întotdeauna între ele, se respectă și se prețuiesc, chiar dacă au idei sau concepții diferite!
Dar în niciun caz nu poți avea dispute sau controverse cu tot felul de pițifelnici și viermișori, pe care, nu fără surprindere, i-am identificat nu de mult în așa-zisa conducere a așa-zisului nou Dinamo, încercând, penibil și agramat, să te atace cu tot felul de nimicuri și bazaconii, doar pentru a-și face, eventual, o jalnică auto-promovare, în condițiile în care nimeni nu a auzit de ei și, în general, nici nu există. Nu știu, poate între timp și-or fi revenit, s-or fi îndreptat, nu știu și nu mă interesează. Deși mă îndoiesc. România a ajuns plină de paraziți, yesman-i, sicofanți și analfabeți funcționali, întâlniți de la administratorii de bloc până la cele mai înalte niveluri politico-administrative, prin toate ministerele și palatele posibile. Evident că i-ar avantaja mult, pe oricare dintre ei, să îi bage în seamă CORNEL DINU.
De aceea, după cum am văzut, nu se sfiesc să latre sau să muște pe la spate (dar aici, din păcate, îi jignesc GRAV pe câini, o specie mult superioară acestor târâtoare) și nu e numai cazul Dinamo, care m-a frapat sincer dar care (sper) s-o fi stins.
NU UITA NICIODATĂ CINE EȘTI ȘI CE VALOARE AI, CORNELE!

Latest Posts